Cogito,ergo sum

Vasile Militaru – Sase pui si-o biata mama

Mai de mult, o rândunica avea-n cuibu-i sase pui
Si privea la ei sarmana, ca la chipul soarelui:
De cu zori pornea -sageata- cautând, pe deal si vai,
Hrana pentru puii sai
Si-n iubirea-i nu odata
S-a culcat ea nemâncata,
Dar destul de fericita ca nu s-a-ntâmplat nicicând:
Dintre pui, s-adoarma vre-unul ars de sete sau flamând,
Nici n-a fost mai mândra mama decât ea-ntre rândunici,
Când vazu-ntr-o zi ca puii se facusera voinici,
Si n-a mai avut odihna nici cât ai clipi, sub soare,
Pâna când, pe fiecare pui nu l-a-nvatat sa zboare,
Dar, când toti puteau sa plece încotro voiau sub slava,
Rândunica, istovita, a cazut în cuib bolnava
Si cu ochii plini de lacrimi tinta-n ochii fiecui,
Zise celor sase pui:
Dragii mamii, eu de-aseara, simt în inima un cui:
Aripile greu ma dor
Si nici vorba sa mai zbor…
Dumnezeu mi-a dat putere, – oricât am avut nevoi, –
Sa gasesc într-una hrana pentru voi…
Astazi fiindca sunt bolnava, dragii mamii, se cuvine, –
Mari cum v-a facut maicuta, sa-ngrijiti si voi de mine
Si ca nimeni dintre puii-mi sa nu simta ca mi-e rob,
Fiecare, sa-mi aduceti, zilnic, numai câte-un bob;
Ale voastre sase boabe milostive, ma vor tine
Pâna când o sa vrea cerul sa ma faca iarasi bine…

Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei sase pui
Si-au adus, vre-o sase zile, fiecare bobul lui…
Mai departe însa puii, – beti de-al slavilor înalt, –
Fiecare-având nadejdea ca-i va duce celalalt, –
N-a mai dus nici unul bobul si, uitata mucenica,
A murit atunci de foame cea mai sfânta rândunica.

Si-a ramas apoi povestea trista, neluata-n seama,
Orisicui ai sta s-o spui,
Ca o mama îsi hraneste:sase, opt sau zece pui,
Însa zece pui, adesea, nu pot toti hrani o mama.

I do not help my wife.

A friend came to my house for coffee, we sat and talked about life. At some point in the conversation, I said, „I’m going to wash the dishes and I’ll be right back.”

He looked at me as if I had told him I was going to build a space rocket. Then he said to me with admiration but a little perplexed: „I’m glad you help your wife, I do not help because when I do, my wife does not praise me. Last week I washed the floor and no thanks.”

I went back to sit with him and explained that I did not „help” my wife. Actually, my wife does not need help, she needs a partner. I am a partner at home and through that society are divided functions, but it is not a „help” to do household chores.

I do not help my wife clean the house because I live here too and I need to clean it too.

I do not help my wife to cook because I also want to eat and I need to cook too.

I do not help my wife wash the dishes after eating because I also use those dishes.

I do not help my wife with her children because they are also my children and my job is to be a father.

I do not help my wife to wash, spread or fold clothes, because the clothes are also mine and my children.

I am not a help at home, I am part of the house. And as for praising, I asked my friend when it was the last time after his wife finished cleaning the house, washing clothes, changing bed sheets, bathing her children, cooking, organizing, etc. You said thank you

But a thank you of the type: Wow, sweetheart !!! You are fantastic!!!

Does that seem absurd to you? Are you looking strange? When you, once in a lifetime, cleaned the floor, you expected in the least, a prize of excellence with great glory … why? You never thought about that, my friend?

Maybe because for you, the macho culture has shown that everything is her job.

Perhaps you have been taught that all this must be done without having to move a finger? Then praise her as you wanted to be praised, in the same way, with the same intensity. Give her a hand, behave like a true companion, not as a guest who only comes to eat, sleep, bathe and satisfy needs … Feel at home. In his house.

via net

ganduri de pe net, si cu mult adevar

Traim pe fuga, mancam pe fuga, iubim pe fuga, dormim pe fuga ! Intre dimineata si seara, e sprintul. Ne trezim ca trec anotimpurile peste noi… …Anii fug si ei.
Ne ardem viata in birouri. In zgomotul tastelor si al aparatelor de aer conditionat, inchisi in calculatoare, despre care ne amagim ca ne-ar fi ferestre spre lume.
Visam pe google, radem pe facebook, ne dam intalnirile pe mess. Ne traim iubirile in sms-uri si ne amagim ca am fi fericiti. Ne culcam cu stiri si talk-show-uri, ne trezim la fel cu iluzia cunoasterii.
Ii sunam pe cei dragi in graba, poate din automatism, ca apoi sa-i repezim aruncandu-le in fata arogantul „n-am timp”.
Discutii, telefoane, nervi, resemnare, evadare.
Evadare?
Alergam in sprint spre vacanta. O saptamana, doua …pauza de respiratie. Niciodata detasare, insa.
Chiar asa, cand ti-ai inchis ultima data telefonul?
Si apoi … o luam de la capat si mai inversunat. Crispati, hulpavi, avizi de viteza pana la urmatoarea pauza si tot asa. Roboti rigizi si prizonieri in propriile vieti. De parca , daca ne-am opri am pierde trenul. Caram dupa noi -povara grea- glodul prejudecatilor. Gandim cu viteza gandului.
Pierdem esenta caci niciodata nu avem timp!
Citim titluri dar uitam povestile.
Ca sa faci parte din lumea asta , trebuie sa tii pasul cu ea. Asta e pretul pe care il platim cu totii.
Uneori simt nevoia sa cer timpul inapoi…dar.. N-am timp!

Iunie 2017
L M M M V S D
« Mai    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

Pagini

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 11 urmăritori

Cele mai bine evaluate