Cogito,ergo sum

Intre dorinta si placere

Posted on: iulie 31, 2013

Hedonismul este un curent filozofic care sustine ca placerea e foarte importanta si ca reprezinta scopul final al umanitatii.
Originea termenului e cuvantul grecesc “hedonismos”, adica placere.
Conceptul de baza din spatele gandirii hedoniste spune ca placerea e singurul lucru bun si care ar trebui sa aiba importanta pentru o persoana. Aceasta idee e folosita adesea, in evaluarea unei actiuni, tinand cont de cata placere si cata durere, are ca rezultat infaptuirea ei. Mai pe scurt, hedonistul incearca sa obtina o placere cat mai mare. Filozofii britanici ai secolului al IX-lea, Stuart Mill si Jeremy Bentham, au aparat teoria etica a utilitarismului, conform careia ar trebui sa infaptuim doar acele actiuni care vizeaza binele comun.
Utilitarismul spune ca valoarea morala a unei actiuni e determinata doar de contributia sa la binele si fericirea comuna, adica la utilitatea generala, adica e un alt fel de a spune ca scopul scuza mijloacele. Utilitarismul e cel mai bine descris de citatul “cel mai mare bine pentru cel mai mare numar”.
Desi ambii filozofi au avut ca obiectiv cautarea fericirii, au aplicat versiuni diferite de hedonism, aceste versiuni au dat nastere la doua curente filozofice.

Hedonismul motivational

Ii apartine lui Jeremy Bentham si are o abordare cantitativa a problemei. Bentham crede ca valoarea placerii poate fi inteleasa prin prisma cantitatii. Adica valoarea placerii poate fi marita de durata, nu numai de numarul de placeri sau de intensitatea lor.

Bentham sustine ca durerea si placerea sunt factorii determinanti ai actiunilor noastre, asta il face hedonist in privinta motivelor de actiune. Uneori motivatiile hedoniste esueaza in a genera actiuni hedoniste , iar in cazurile in care genereaza asemenea actiuni, motivatia insasi esueaza conform principiilor hedonismului. “Paradoxul” hedonismului consta in ideea ca cei motivati in favoarea placerii obtin mai putin decat ar trebui, iar cei motivati contra durerii, obtin mai mult decat trebuie.

Deci se poate spune ca hedonismul motivational consta in motivarea cuiva prin propria-i placere sau durere, incluzand faptul ca e motivat pentru placere si impotriva durerii. A fi motivat “pentru” placere si “impotriva” durerii, e o descriere a problemei in termeni de “productie”, adica e o problema de producere a placerii si de reducere a durerii, decat de exprimare a acestor lucruri.

Hedonismul normativ

Ii apartine lui John Stuart Mill, care a preferat o abordare calitativa. El credea ca exista nivele diferite de placere. Miller spune ca fiintele simple (uneori folosea porcii drept exemplu) acceseaza mult mai usor placerile simple, din moment ce ignora celelalte aspecte ale vietii, ele se pot lafai in placere. Fiintele cele mai elaborate analizeaza problema, de aceea pierd din timpul destinat placerii simple.
Cei care critica abordarea cantitativa subliniaza faptul ca “placerile”, de regula, nu au trasaturi comune, cu exceptia faptului ca sunt vazute ca fiind “placute”.
Iar cei care critica curentul calitativ subliniaza faptul ca desi o placere poate fi la un nivel mai inalt decat alta, acest lucru se datoreaza altor factori, in niciun caz faptului ca e “placuta”. Termenul medical pentru cei care sunt incapabili de a obtine placere din experientele considerate de regula placute, se numeste anhedonie.

Placerea in Antichitate

Democritus pare sa fie cel mai timpuriu filozof care a adoptat o filozofie hedonista, el definea scopul suprem al vietii ca fiind “multumirea” sau “veselia”, adaugand ca “bucuria si tristetea sunt semnele distinctive ale lucrurilor benefice si daunatoarea”.
Cyrenaismul, a fost fondat intre secolele 3 si 4 B.C. si a fost fondat de catre Aristippus din Cyrene. Acest curent reprezinta una dintre primele scoli de gandire socratice, in care se punea accentul pe o parte din invataturile socratice. Socrate a zis ca fericirea e unul din rezultatele actiunii morale, iar Aristippus sustine ca placerea e binele suprem. El a gasit gratificatii trupesti, pe care le considera mai intense si preferabile celor mentale, de asemenea a refuzat abandonarea gratificatiilor imediate de dragul celor pe termen lung.
Epicurianismul e considerat de unii o forma antica de hedonism. Epicur identifica placerea cu linistea si accentua importanta reducerii dorintei fata de obtinerea imediata a placerii. Epicur sustinea ca placerile cele mai mari sunt si cele mai simple, adica o viata moderata petrecuta alaturi de prieteni si purtand discutii filozofice.

Egoismul

Hedonismul poate fi unit cu egoismul psihologic – teoria conform careia oamenii sunt motivati numai de propriul lor interes – pentru a forma hedonismul psihologic, o afirmatie pur descriptiva care sustine ca agentii cauta, in mod natural, placerea. Hedonismul poate fi de asemenea combinat cu egoismul etic – care afirma ca indivizii ar trebui sa isi caute binele propriu – formand hedonismul etic, care sustine ca ar trebui sa ne comportam in asa fel, incat sa obtinem placerea proprie.

Dar hedonismul nu e neaparat legat de egoism. Utilitarismul lui John Stuart Mill e clasificat uneori drept o forma de hedonism, deoarece judeca moralitatea actiunilor prin consecintele lor asupra binelui comun. Acesta se numeste hedonism altruist. In timp ce alte doctrine propun infaptuirea oricarei actiuni, care pe termen lung, sa aduca fericire individului, Mill promoveaza actiunile care ii fac pe toti fericiti.

A se observa diferenta dintre individualism si colectivism.
Individualismul e o pozitie morala, o filozofie politica sau un punct de vedere social care implica increderea de sine si independenta. Individualistii promoveaza atingerea scopurilor si placerilor proprii, alegerile lor fiind mai mereu in opozitie cu interferentele externe (societatea, alte grupuri sau institutii, etc.). Individualismul se opune colectivismului, care pune accent pe faptul ca orice scop comunitar, de grup, de societate sau national, are prioritate fara de scopurile individuale. Adica o societate, ca intreg, e vazuta ca avand mai mult sens si valoare, decat indivizii separati care formeaza acea societate. Individualismul se opune de asemenea oricarei alte forme de traditie sau de standard moral extern folosit pentru a limita alegerile unui individ.

E adevarat ca Epicur recomanda urmarirea placerilor proprii, dar nu a zis niciodata ca ar trebui sa ducem o viata egoista care sa ii impiedice pe ceilalti sa obtina acelasi lucru.
Unele din teoriile lui Sigmund Freud in privinta motivatiei umane au fost numite hedonism psihologic; “instinctul vietii” nu e nimic altceva decat observatia ca oamenii vor cauta placerea. Dar Freudcomplica lucrurile, el adauga in problema alte mecanisme, cum ar fi “instinctul mortii”. Instinctul mortii, Thanatos, poate fi echivalat prin dorinta de pace si liniste, de calm si intuneric, care pot cauza o alta forma de fericire. Din moment ce e un instinct al mortii, poate sa fie si o dorinta pentru moarte. Freud a lasat ca motivator principal instinctul de supravietuire si pentru ca ipotezele sale au fost invalidate de testari subiective, aceste lucruri ridica probleme serioase in privinta teoriilor freudiene.

Autor: Menssana

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

iulie 2013
L M M J V S D
« iun.   aug. »
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Pagini

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 12 urmăritori

Cele mai bine evaluate

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: